Aflat la putere peste 30 de ani, Hosni Mubarak, al cărui proces începe miercuri, la Cairo, s-a impus ca un aliat al taberei occidentale, fiind obsedat de menţinerea stabilităţii Egiptului, fie şi cu preţul menţinerii unui sistem acuzat că limitează libertatea vieţii politice. Cel care apare miercuri în faţa judecătorilor nu mai are de mult imaginea de lider puternic de altădată. De la măreţia puterii pe care o deţinea în urmă cu jumătate de an, a ajuns în banca acuzaţilor. Este depresiv, se spune. Probabil se simte umilit, neînţeles, trădat de puterile occidentale cărora le-a fost cândva aliat fidel. Şi rămâne convins că întotdeauna a procedat bine. Inclusiv când a dat ordin să se tragă în manifestanţi, când a încălcat drepturi şi a torturat oponenţi politici. O întreagă carieră apune şi odată cu ea, o întreagă epocă. Acuzatul Mubarak nu mai are nici măcar forţă fizică. Este un bătrân bolnav, are cancer şi probleme cu inima. Mulţi se îndoiesc, de altfel, că va apărea la proces şi bănuiesc că avocatul său va invoca sănătatea fragilă a inculpatului. „Voi continua cu voi, traversând spre viitor, purtând responsabilitatea, atât timp cât inima mea bate şi atât cât timp respir”, le spunea el egiptenilor în 2006. Nimeni nu a contestat vreodată că Mubarak nu şi-a iubit patria, dar egiptenii au ales, în februarie 2011, să nu mai continue cu el. Mubarak a renunţat la putere, cedând în cele din urmă dorinţei poporului. Au fost nu mai puţin de şase tentative de asasinat care l-au vizat. Războaiele i-au bătut la uşă. Vecinii i-au bombardat ţara. Guvernul său a intrat aproape în faliment. Militanţii l-au blestemat public, pe străzi. Totuşi, Mohammed Hosni Said Mubarak a supravieţuit întotdeauna. Majoritatea egiptenilor nici nu se născuseră când a fost asasinat predecesorul său, Anwar al-Sadat, în 1981. Mubarak, pe atunci vicepreşedinte, era doar la câţiva metri depărtare de Sadat şi a fost împuşcat în mână. Născut la 4 mai 1928 într-o familie din mica burghezie rurală a Deltei Nilului, în orăşelul al-Menoufiya, Mohammed Hosni Mubarak a făcut carieră în armată, devenind comandant al forţelor aeriene, apoi vicepreşedinte, în aprilie 1975. Puţini îndrăzneau să parieze pe longevitatea puterii pe care o va deţine bărbatul prea puţin carismatic care i-a succedat în funcţie în 1981 preşedintelui Anuar al-Sadat, asasinat de islamişti. Înainte de a se alătura armatei, biografii săi spun că tânărul Mubarak se distingea prin seriozitate, dar şi prin talentul la fotbal. S-a distins, de asemenea, ca pilot de vânătoare, iar ascensiunea pe linie militară se datorează, spun biografii oficiali, muncii sale asidue şi aparentei lipse de ambiţii politice. Analiştii au remarcat că în timpul preşedinţiei, Mubarak s-a dedicat păcii şi stabilităţii, fie şi cu preţul scăderii popularităţii pe plan intern. Când soldaţii israelieni au folosit forţa pentru a pune capăt revoltei palestiniene de la graniţele Egiptului, în 2000, mulţi egipteni au cerut în stradă intrarea în război. „Domnule preşedinte”, l-a întrebat timid atunci un tânăr jurnalist de la televiziunea de stat, „unii spun că Egiptul ar trebui să intre în război…”. Mubarak nu l-a lăsat să continue şi l-a întrebat: „Câţi ani ai?”. Înroşindu-se, prezentatorul a mărturisit că nu a împlinit încă 35 de ani. „Încă murdăreai scutecele când am eliberat Sinaiul”, a conchis Mubarak, în cunoscutul său stil direct. „Ce ştii tu despre război?”, a continuat preşedintele. Ataşamentul său faţă de menţinerea stabilităţii i-a ghidat politica în timpul războiului din Golf din 1991, în timpul revoltei palestiniene din 2000, în timpul invaziei Irakului din 2003, a războiului purtat de Israel în Liban în 2006 sau în timpul bombardamentelor israeliene asupra Fâşiei Gaza, în ianuarie 2009. Cu fiecare criză, protestatarii au ieşit pe străzi, iar politica externă a Egiptului a fost criticată acasă şi în regiune. Dar Mubarak a păstrat aceeaşi direcţie pe care o stabilise Sadat atunci când a semnat un acord de pace cu Israelul şi când a aliat Egiptul Statelor Unite în ultimii ani ai Războiului Rece. Mubarak a moştenit un sistem politic ce nu prea lăsa loc părerilor contrare. A moştenit, de asemenea, o relaţie incomodă cu cel mai vechi grup islamist din lume, Fraţii musulmani. De-a lungul regimului Mubarak, guvernul a avut o relaţie complicată cu acest grup, pe care Egiptul l-a scos în afara legii din 1954. Mubarak s-a dovedit un adversar hotărât al islamismului, dar nu a reuşit să împiedice ascensiunea unui islam tradiţionalist inspirat de puternica mişcare a Fraţilor musulmani. Aflat timp de 30 de ani la preşedinţia ţării, Hosni Mubarak a menţinut, împotriva tuturor dificultăţilor, ancorarea ţării sale în tabăra proamericană şi a păstrat acordurile de pace cu Israelul, care îl costaseră viaţa pe predecesorul său. Cu silueta sa masivă, cu părul des şi negru în pofida vârstei şi cu privirea ascunsă adesea în spatele ochelarilor de soare, Mubarak a devenit de-a lungul anilor o figură familiară la reuniunile internaţionale, impunând imaginea unui Egipt modern şi stabil în mijlocul lumii arabe. Liberalismul economic care s-a accentuat în ultimii ani i-a permis să dea startul unui avânt economic, companiile egiptene remarcându-se în domeniul telecomunicaţiilor sau al construcţiilor. Speranţa de viaţă a crescut, rata analfabetismului s-a îmbunătăţit. Însă, aproape 40% dintre cei 80 de milioane de egipteni au continuat să trăiască cu doar doi dolari pe zi, potrivit statisticilor internaţionale, iar ţara a fost citată adesea drept exemplu negativ la capitolul corupţie. Pragmatic, şiret, amator de turnee prin ţară, Hosni Moubarak s-a bazat pe un aparat poliţienesc redutabil şi pe un sistem politic dominat de Partidul Naţional Democratic, care i-a stat la dispoziţie. În cursul lungii sale cariere, nu a ridicat niciodată starea de urgenţă instituită în momentul în care a preluat puterea. Starea de urgenţă a permis autorităţilor să-i ţină sub supraveghere pe oameni, iar prerogativele speciale oferite forţelor de securitate au permis puterii să aresteze mii de opozanţi. Multiplelor apeluri – inclusiv din partea Statelor Unite – în favoarea unei deschideri a sistemului, Mubarak le-a răspuns de fiecare dată invocând spectrul unei destabilizări catastrofale a celei mai populate dintre ţările arabe. Ascensiunea la putere a fiului său mai mare, Gamal, un apropiat al mediilor de afaceri, a alimentat suspiciunile unui transfer „ereditar” al puterii la alegerile prezidenţiale care ar fi trebuit să aibă loc în 2011, în deterimentul unei deschideri politice. Mubarak mai are un fiu, Alaa, din căsătoria sa cu Suzanne Thabet, prima doamnă a Egiptului, despre care se spunea că ar avea o mare influenţă asupra soţului său. Familia Mubarak este suspectată că a acumulat o avere uriaşă în toţi aceşti ani. O parte, pusă la adăpost în străinătate, a fost blocată de guvernele străine.